Amibiaza
Amibiaza este o boala din grupul infectiilor intestinale, provocata de Entamoeba histolytica, care patrunde in organismul uman pe cale bucala si se caracterizeaza clinic prin simptome de intoxicatie, afectare ulceroasa a intestinului gros si formarea abceselor in diverse organe interne, avand inclinatia spre a decurge trenant sau cronic.
Agentul patogen al amibiazei a fost depistat de catre Loesch in 1875 si confirmat de catre R. Koch in 1883. Pentru prima data maladia ca unitate nozologica a fost separata de catre Cauncilman si Lafleur in 1891. Agentul patogen – Entamoeba histolytica se atarna la familia Entamoebidae, clasa Sarcodinae si genul Protozoa. Ea se subdivizeaza in forma tisulara, magna, minuta, prechistica si chistica.
Primele 4 forme se mai numesc vegetative, care la randul sau se pot inchista. Chistul se formeaza in intestin (nu in mediu extern) si numai din forma minuta. Formele vegetative nu sunt stabile in mediul ambiant, distrugandu-se timp de 30 min., chiar si in materiile fecale ale bolnavului la temperatura de camera. Chistul reprezinta forma de circulatie in natura a parazitului si modul de trecere de la om la om. El isi mentine viabilitatea un timp mai indelungat: in fecale-pana la 15 zile, in apa curata din apeduct – pana la o luna, iar in solul umed – pana la 8 zile.
Chisturile nu se distrug la actiunea solutiei de var de 1% si formalina de 5%, suporta usor temperaturile joase, insa pier imediat la t° de +85°C, la actiunea solutiilor de crezol (1 : 250) – peste 5-15 min., iar la actiunea solutiei slabe de emetina se distrug imediat.
De mentionat, ca chisturile de amiba histolitica nimerind in intestinul uman se transforma in forma-minuta, care la randul sau trece in alte forme, ce afecteaza intestinul gros, provocand diverse ulceratii.
Sursa de infectie in amibiaza este omul bolnav cu diverse forme de boala, insa mai frecvent – purtatorul de chisturi, care elimina acesti gemeni in mediul ambiant. S-a calculat, ca o persoana infestata timp de 24 ore poate elimina cu materiile fecale de la 45 pana la 600 milioane chisturi.
De asemenea raman periculosi pentru persoanele sanatoase convalescentii dupa amibiaza acuta si mai ales bolnavii cu forme cronice recidivante, care elimina pe parcursul a mai multor ani o multime de chisturi in mediul extern.
Mecanismul de transmitere este fecal-oral. Caile de transmitere ale amibiazei sunt alimentara, hidrica, prin contact direct, indirect si prin intermediul mustelor. Mai frecvent maladia se transmite prin intermediul produselor alimentare infestate (legume, fructe) si mai rar – prin apa infectata, obiectele de uz casnic, lenjerie, vesela, jucarii etc. Mustele contribuie la raspandirea bolii contaminand alimentele.
Morbiditatea de amibiaza este destul de avansata in tarile cu climat tropical si subtropical. În tarile cu climat continental, inclusiv in Republica Moldova si Romania, aceasta maladie nu se inregistreaza, insa dupa cum s-a mentionat mai sus, ea poate fi importata.
Nimerind in tractul digestiv pe diferite cai, chisturile Entamibei histilytica in partea de jos a intestinului subtire se exchisteaza, nascandu-se din fiecare chist matur cate 4 amibe metachistice. Acestea la randul lor, se multiplica prin diviziune si inainteaza odata cu chimul alimentar pana la intestinul gros. În intestinul cec si ascendent amibele beneficiaza de conditii si mai prielnice pentru o multiplicare mai intensa.
Formele vegetative de entamibe elimina niste enzime proteolitice, care actioneaza distrugator asupra mucoasei, stratului muscular al peretelui intestinal, uneori ajungand chiar pana la membrana seroasa, ducand la formarea multiplelor ulcere profunde si la dezvoltarea maladiei propriu-zise. Uneori se produce o diseminare hematogena a amibelor, iar in locurile de cantonare a lor pot aparea abcese. Ultimele se formeaza mai frecvent in ficat, mai rar – in pulmoni, creier, rinichi, pancreas etc.
Conform recomandarilor Comitetului Organizatiei Mondiale a Sanatatii se disting 3 forme clinice de amibiaza manifesta: intestinala, extraintestinala si cutanata.
Forma intestinala ori dizenteria amibiana se intalneste mai frecvent in comparatie cu celelalte. În ea perioada de incubatie oscileaza de la 1 -2 saptamani pana la 3 luni si mai mult. Boala poate debuta acut sau cu manifestari prodromale: indispozitie, dureri abdominale, inapetenta, cefalee, slabiciune generala, temperatura la inceput normala, ulterior subfebrila si mai rar – ridicata. Semnul cel mai caracteristic este dereglarea scaunului.
La inceput el are o frecventa de 4-5 ori in zi, cu un aspect fecaloid, abundent si cu mucus. Ulterior frecventa defecatiilor atinge 10-20 ori nictimeral, excrementele continand cantitati masive de mucus perlat amestecat cu sange, ce capata un aspect de „jeleu de zmeura” – considerat ca un semn tipic pentru afectiunea in cauza. În perioada acuta bolnavii, de regula, acuza dureri in abdomen mai accentuate in regiunea iliaca dreapta si dureri colicative (tenesme) in partea de jos a abdomenului, in pereneu inaintea actului de defecatie si in timpul lui. Mai ales durerile nominalizate se intensifica cand este afectat intestinul sigmoid si cel rect, asa zisa proctosigmoidita ambiana, care apare mai tardiv de la debutul maladiei.
La explorarile endoscopice se determina o hiperemie a mucoasei intestinale sub forme de focare, mucus in cantitati abundente, multiple ulceratii profunde, purulente cu depuneri sangvinolente si margini proeminente. Dupa 2-4 saptamani manifestarile acute dispar.
Scaunul se normalizeaza treptat, dispare si amestecul sangvin, se elimina mai putin sau dispare definitiv mucusul. Daca bolnavii se adreseaza tardiv dupa ajutorul medical sau se ocupa cu autotratamentul, boala devine cronica cu evolutie recidivanta sau neintrerupta. În ultima lipsesc remisiile, maladia decurge cu perioade de acutizare apoi ameliorarea manifestarilor clinice.
Pentru forma cronica recidivanta sunt caracteristice oranduirea perioadelor de acutizare cu cele de remisie, in timpul carora scaunul se normalizeaza, iar starea pacientului devine satisfacatoare. În perioada de acutizare frecventa defecatiilor atinge 20-30 ori in nictimer, insa durerile abdominale devin nesemnificative ori lipsesc definitiv. Pentru cronicizarea procesului mai sunt caracteristice astenia, tulburari de nutritie, anemia, slabiciunile generale, iar in cazuri grave – casexia.
Forma intestinala poate duce la diverse complicatii, mai ales, la cei care nu se trateaza la timp la medic. Dintre aceste complicatii mai frecvente pot fi pericolitele amibiene cu formarea aderentelor si ocluziei intestinale, perforatia intestinala cu dezvoltarea ulterioara a peritonitei, gangrena mucoasei intestinului ori dezlipirea ei, hemoragii intestinale, formarea amibomelor, stricturi intestinale, apendicite acute specifice, prolapsul rectal etc. Notam, ca daca pacientii cu unele complicatii de caracter chirurgical din cele enumerate nu se vor adresa imediat dupa ajutorul medical, la ei maladia poate avea un final tragic.
Dintre formele extraintestinale mai frecvent se intalneste amibiaza hepatica, care la randul sau decurge acut, subacut si cronic, avand doua forme principale: hepatita amibiana si abcesul hepatic. Hepatita acuta amibiana se dezvolta mai frecvent pe fundalul formei intestinale si se caracterizeaza prin marirea ficatului in volum, dureri sub rebordul costal drept, fara iradiatii, temperatura normala sau subfebrila, uneori ridicata sub forme de accese, de regula, fara icter.
Pentru abcesul hepatic este caracteristic marirea ficatului in volum, fiind insotita de dureri cu diverse intensitati, care iradiaza in umarul drept si se intensifica evident la respiratie profunda, la palpare si la schimbarea pozitiei corpului. Temperatura se ridica brusc pana la 39-40°, avand un caracter remitent, ori hectic, uneori permanent. Febra este insotita de frisoane pronuntate, iar la scaderea ei brusca, apare o transpiratie abundenta.
Abcesul hepatic poate decurge acut si cronic cu aparitia a unuia sau a multiplelor abcese. Abcesul hepatic la randul sau se poate complica cu perihepatita, abces subdiafragmal, iar la perforatia lor se pot dezvolta: peritonita, pleurita, pericardita sau mediastinita purulenta amibiana. Pacientii cu abcese hepatice amibiene si complicatiile lor necesita tratament chirurgical. Letalitatea din cauza lor, daca nu este aplicat tratamentul specific, atinge 25%, uneori si mai sporita.
Pe cale hematogena ori in rezultatul penitrarii abcesului hepatic in cavitatea pleurala se dezvolta amibiaza pulmonara, care decurge ca o pleuropneumonie sau abces pulmonar. Pentru pneumonia amibiana sunt caracteristice dureri in piept, tuse uscata, sau cu sputa, uneori hemoptizii. Temperatura este normala ori subfebrila. Radiologic se determina infiltrate fara semne de caverne. De regula, pneumonia are o evolutie trenanta si fara tratament specific mai frecvent abcedeaza.
Abcesul pulmonar, de obicei, capata un caracter cronic. Temperatura ramane subfebrila sau hectica. Bolnavii elimina o mare cantitate de sputa cu sange asemanatoare cu culoarea „ciocolatei”, in care se pot determina amibile. Mai este caracteristica laringita si traheita ulceroasa. Radiologic in pulmoni se determina cavitati, care contin lichid cu nivel orizontal. Abcesele pulmonare uneori favorizeaza aparitia pleureziilor purulente, empiemiei, pneumotoraxului, pericarditei, fistulilor hepato-pulmonare etc.
Uneori entamiba histolaytica pe cale hematogena afecteaza creierul, favorizand aparitia abceselor amibiene cu simptomatologie de focar si dereglari cerebrale. În aceste cazuri bolnavii acuza cefalee pronuntata, greturi, vome repetate, temperatura devine subfebrila ori marita. Simptomatologia neurologica este in dependenta de localizarea abcesului si de nivelul afectarii centrelor cerebrale.
Forma cutanata de amibiaza se caracterizeaza prin aparitia eroziunilor sau ulcerelor in regiunea perineala, in jurul deschizaturii anale ori pe fese. De asemenea, ulcerele amibiene pot aparea in jurul fistulelor hepatice, pleurale ori pe plagile postoperatorii in legatura cu abcesele amibiene. Ulcerele sunt profunde, slab dureroase, cu margini intunecate si miros intepator. Din continutul acestor ulcere se depisteaza forme vegetative de amibe.
Confirmarea diagnosticului si tratamentul bolnavilor cu amibiaza se efectueaza in sectiile de boli infectioase, insa in caz de necesitatea interventiilor chirurgicale, ele se executa in sectiile de chirurgie.
Masurile profilactice constau in depistarea precoce a bolnavilor, purtatorilor de chisturi amibiene si tratarea lor; in respectarea regulilor de igiena personala si in efectuarea dezinfectiei permanente si terminale. Contactii cu sursa de infectie vor fi examinati clinic si parazitologic.