Bila şi rolul ei în organism

Bila este formată de celulele hepatice şi celulele Kupffer. Este produsă în mod continuu astfel încât în 24 ore se realizează o cantitate de 600-1200 ml. Ritmul secreţiei este mai redus noaptea şi mai crescut ziua. Bila se elimină în duoden doar în cursul digestiei alimentelor. Intre timp ea se acumulează treptat în vezicula biliară, unde suferă un proces de concentrare prin absorbţie de apă şi ioni şi primeşte o cantitate de mucus.

Compoziţia bilei

1. Apă (97%)
2. Săruri biliare (1%). Ele reprezintă cel mai important constituent al bilei şi sunt reprezentate de glicolat şi taurocolat de sodiu.

Procentul sărurilor biliare variază în funcţie de alimentaţie. Ajunse în intestin, ele trec în circulaţia venei porte şi ajung din nou la ficat, unde stimulează formarea de noi săruri biliare. In felul acesta se stabileşte circuitul enterohepatic al sărurilor biliare.

Sărurile biliare îndeplinesc următoarele funcţii :

1.     La nivelul intestinului emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică.

2.     Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbția grăsimilor şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F.

3.     Stimulează peristaltismul intestinului – rol laxativ.

4.     Menţin echilibrul florei microbiene a intestinului gros, combătând flora de putrefacţie – rol antiputrid.

5.     Stimulează formarea bilei – rol coleretic.

– Pigmenţii biliari (0,5%) sunt reprezentaţi de bilirubină şi biliverdină. Iau naştere din hemoglobina eliberată prin distrugerea globulelor roşii bătrâne la nivelul ficatului şi al splinei.

Formarea lor începe cu separarea hemului de globină şi apoi, prin reducere, transformarea acestuia în pigmenţii amintiţi. Fierul trece în plasmă şi se uneşte cu o globină (transferina), fiind dus la organele hematopoietice. Globina este descompusă în aminoacizi din care este alcătuită. Pigmenţii biliari fiind produşi de dezasimilaţie ai hemoglobinei şi eliminându-se prin bilă, îi conferă acesteia caracterul de produs de excreţie.

Pigmentul principal, bilirubina, are culoare galben-aurie şi la început insolubilă în apă, dar solubilă în alcool şi grăsimi. Ea circulă legată de proteinele sanguine. Aceste caracteristici sunt valabile pentru bilirubina neajunsă în ficat. După ce ajunge în ficat, ea se conjugă cu acidul glicoronic, sub influenţa unei enzime (glicoroniltransferaza), care o face sa-şi modifice proprietăţile. Abia acum bilirubina va începe parcurgerea căilor biliare către intestin. Bilirubina neconjugată a fost numită “indirectă”, iar cea conjugată “directă”, după comportamentul în timpul reacţiei Van der Bergh (reacţie pozitivă în prezenţa bilirubinei conjugate directe). Acumularea pigmenţilor biliari în sânge se soldează cu apariţia icterului (culoarea galbenă a tegumentelor şi a sclerelor) atunci când bilirubina creşte peste valoarea de 2 mg%. Reacţia Van der Bergh ne ajută să vedem ce fel de bilirubină s-a acumulat şi spre ce capitol de patologie ne îndreptăm atenţia.

După ce au ajuns în intestin, pigmenţii biliari suferă în continuare o serie de modificări. Bilirubina este transformată sub influenţa florei intestinale în urobilinogen. O mare parte din acesta este oxidat şi transformat în stercobilinogen, care se elimină prin fecale. Restul de urobilinogen se elimină o parte prin urină şi o parte este resorbit şi adus la ficat (circuitul enterohepatic).

– Colesterolul (1-2%) este un produs de oxidare. Provine din două surse: sânge şi ficat.

În sânge ajunge din alimente bogate în colesterol, iar în ficat este sintetizat de acesta din acid acetic şi grăsimi degradate.

Cantitatea de colesterol creşte în timpul sarcinii, precum şi în alimentaţia bogată în lipide; ea scade în lipsa acestora sau în cazul unor leziuni grave ale ficatului.

Menţinerea raportului colesterol-săruri biliare (normal 1/20 – 1/30) are o deosebită importanţă. Când acesta scade sub 1/3se favorizează precipitarea colesterolului, care formează calculi biliari.

În intestin, 30-60% din colesterol e reabsorbit prin mucoasa duodenojejunală (circuitul enterohepatic), restul fiind transformat de flora intestinală în coprosterol şi eliminat prin fecale. Are rol în sinteza unor hormoni corticosuprarenalieni, sexuali acizilor biliari şi vitamina D₃.

– Lecitina (0,1%).

– Mucina - produsă de pereţii căilor excretoare şi ale veziculei.

– Substanţe minerale: clorura, fosfatul şi bicarbonatul de sodiu dau bilei un pH alcalin =7,3-7,4.

– Cantităţi mici de: acizi graşi, acid glicoronic, acid uric si uree.

Celulele hepatice şi celulele Kupffer formează bila în mod continuu. Aceasta, trecând prin canaliculele biliare, canalele biliare perilobulare şi canalul hepatic, ia fie calea directă prin canalul coledoc spre duoden în timpul digestiei, fie calea veziculei biliare prin canalul cistic între digestii, unde se acumulează. Ţinând seama de aceasta, deosebim două feluri de bilă:

- bila hepatică (primară) care trece din ficat direct în duoden în timpul digestiei.

Este un lichid galben verzui care conţine 97% apă şi 3% reziduu uscat (substanţă organică şi anorganică);

- bila veziculară se varsă în duoden din vezicula biliară numai în timpul alimentaţiei. Este mai vâscoasă (conţine mucus din mucoasa veziculei) şi mai concentrată în pigmenţi biliari (în timpul acumulării ei în veziculă o parte din apă se reabsoarbe prin pereţii acesteia).

Mecanismul scurgerii bilei în duoden

Eliminarea bilei din vezicula biliară se face pe cale umorală şi pe cale reflexă.

a)     Pe cale umorală - excreţia bilei în duoden e condusă de colecistokinină, hormon

care se formează la contactul mucoasei duodenale cu conţinutul acid al acesteia şi unele principii alimentare. Trecând în sânge, colecistokinina ajunge la căile biliare extrahepatice şi produce evacuarea bilei în duoden.

b)     Pe cale reflexă - prin pătrunderea hranei în duoden sunt excitaţi receptorii

Centripeţi din mucoase; excitaţia ajunge la sistemul nervos central şi de acolo, pe calea nervilor vagi (nervi parasimpatici), pornesc impulsuri la sfincterul veziculei biliare şi la sfincterul Oddi, determinând relaxarea lor. Totodată are loc contracţia veziculei şi bila de rezervă (bila veziculară) este eliminată în intestin. Când vezicula s-a golit, sfincterul ei se închide, dar rămâne deschis sfincterul Oddi, astfel încât bila venită direct de la ficat (bila hepatică) trece în intestin, atâta timp cât durează digestia.

După încetarea digestiei, sfincterul Oddi se închide şi se deschide sfincterul vezicii biliare, astfel încât acum bila hepatică ia calea veziculei biliare, unde se acumulează. Contracţia sfincterelor se datorează nervilor Splahnici (simpatici) care au acţiune contrară vagului.

Timpul de eliminare al bilei depinde de natura alimentului, de exemplu după ingerarea de lapte bila se elimină timp de 5-7 ore, iar după pâine 8-9 ore.

Funcţiile bilei sunt importante şi se referă la fenomenele de digestie şi metabolism:

1.     Bila contribuie la neutralizarea reacţiei acide a amestecului alimentar sosit din stomac în intestin.

2.     Intervine decisiv în digestia grăsimilor, favorizând emulsionarea lor. Stimulează fermenţii specifici (lipazele); ajută la absorbţia acizilor graşi şi a unor substanţe solubile în grăsimi (vitaminele).

3.     Contribuie la întreţinerea peristaltismului intestinal.

4.     Contribuie la menţinerea echilibrului dintre diferiţi ioni în cursul digestiei.

5.     Contribuie la eliminarea unor produşi de excreţie (pigmenţi biliari, medicamente, metale).

6.     Acţionează ca agent bacteriostatic, inhibând creşterea unor germeni patogeni.

Alta functie cruciala a ficatului este productia bilei, un lichid de culoare galben-maro ce contine saruri necesare pentru digestia lipidelor sau a grasimilor. Aceste saruri sunt produse de lobuli. Bila paraseste ficatul printr-o retea de ducte si este transportata in colecist, care concentreaza bila si o elibereaza in duoden (numai pe perioada digestiei)

Vitaminele se gasesc de asemenea depozitate in ficat. Prin vena portala trece sangele bogat in agenti nutritivi, ficatul colecteaza si depoziteaza vitamina A, D, E si K, raman depozitate de asemenea si vitaminele  B.

Ficatul functioneaza ca o fabrica chimica. Cateva proteine importante gasite in sange, se fabrica in ficat. Una dintre acste proteine – albumina ajuta in retentia de Ca⁺ si altor substante in circuitul sangvin. Albumina ajuta de asemenea la reglarea miscarii apei din sange in tesuturi. Ficatul produce si globina – una din cele 2 componente ce formeaza hemoglobina. Mai produce si alte grupuri de proteine ce includ anticorpi.

Multe alte substante sunt produse de ficat: fibrinogen, protrombina – care ajuta in vindecarea ranilor, in cicatrizare si colesterol – o componenta cheie a membranelor celulare care transporta grasimi din sange in tesuturi.

Aditional fabricarii produsilor chimici, ficatul ajuta la neutralizarea, inactivarea si eliminarea substantelor toxice ca: medicamente si alcool din circuitul sangvin. Functia antitoxica este practicata de ficat prin absorbtia de toxine, le altereaza chimic apoi le excreta in bila.

Chiar daca este expus la multe substante daunatoare, acest remarcabil organ – ficatul – este capabil sa se regenereze, sa se autorepare sau sa poata  inlocui tesutul lezat. Constructia lui in care micii lobuli performa aceasi functie, arata ca in momentul in care o sectiune este lezata – alta sectiune va prelua functia zonei lezate pana cand acesta va putea functiona din nou, va fi reparata. Ficatul este subiectul multor boli care ii pot coplesii functiile regeneratoare.

Bolile ficatului merg de la o infectie medie la boli cronice ce se sfarsesc uneori cu insuficienta hepatica. Pentru multe dintre aceste boli primul semn este sindromul icteric – coloratia in galben a a tegumentelor si a mucoaselor determinate de retentia in sange a bilirubinei (hepatocitele isi pierd abilitatea de prelucrare a bilirubinei – pigmentul de culoare galben-maro ce se geseste in bila).

Ficatul poate fi lezat oricand de o boala sau o leziune ce afecteza restul corpului. De exemplu: cancerul se poate imprastina din stomac sau intestine catre ficat, diabetul – daca nu este tratat corespunzator. Unele boli cauzate de paraziti amebiaza si scistosomiaza, pot dauna ficatului. Folosirea medicamentelor – long-term si a drogurilor. Toxinele puternice pot duce chiar si la insuficienta hepatica.

Una dintre cele mai comune boli hepatice este HEPATITA, o inflamatie a ficatului. Hepatita poate fi cauzata de expunere prelungita la diferite medicamente, droguri, boli autoimune sau de infectii virale. Dar, hepatitele, in cele mai multe situatii sunt cauzate de virusi. Hepatita A, epidemica (“boala manilor murdare”), poate produce simptome infectioase generale, digestive, hepatice insotite de icter. Virusul A se afla in organism in perioada acuta a bolii, se elimina prin materii fecale in ultima parte a incubatiei, perioada preicterica. O buna igiena practicata si vaccinarea sunt masuri eficace de prevenire a hepatitei de tip A.

Hepatita B este o infectie mult mai serioasa decat cea de tip A. Spre deosebire de virusul hepatitei A, virusul hepatitei B (VHB) ca si cel al infectei cu virus hepatic C sau D (VHC, VHD),  poate ramane activ in organism pentru multi ani de la infectie, uneori lezand permanent ficatul. VHB se gaseste in sange si in alte fluide organice : lacrimi, saliva, sperma. Poate fi transmisa sexual, folosirea acelor folosite sau a obiectelor ascutite folosite pe piele (tatuaje). Ca preventie in cazul VHB – virus cu genom descifrat, exista : vaccinare, sex protejat. In ultimul timp s-au descoperit medicamente eficace in lupta contra hepatitelor virale de tip B , C, D : Lamivudina, Intron, Interferon.

In tarile dezvoltate, alcoolul induce boli hepatice mai crescute ca numar decat bolile hepatice virale sau alte boli hepatice cauzate de alti factori.

Abuzul de alcool greu, cauzeaza depozite grase ce blocheaza functia hepatica, ducand de multe ori la hepatite cronice – ce pot progresa la randul lor in ciroze – afectiuni hepatice de etiologii variate, caracterizate anatomic prin leziuni celulare asociate cu hiperplazie conjunctiva si regenerare celulara; care modifica structura lobului hepatic, iar clinic prin fenomene de insuficienta hepatica. Cand se instaleaza ciroza, toxinele nu mai sunt indepartate adecvat din sange, TA creste in vena porta hepatica, substantele produse de ficat devin neregulate (proteine). Ciroza este ireversibila, dar functia ficatului poate fi imbunatatita daca consumul de alcool este stopat, fumatul de asemenea la care se adauga tratamentul medicamentos si regimuri speciale intocmite de medicul curant etc.

Pentru persoanele suferinde de boli hepatice severe sau insuficiente hepatice, transplantul poate fi o optiune. Spre deosebire de transplantul renal de exemplu, transplantul hepatic este o procedura complexa care nu prea are succese long-term. Din fericire noi tehnici si medicamente ajuta la imbunatatitea transplantului hepatic. Rata succesului curenta este intre 60-80%, supravietuire > de 5 ani la mai mult de jumatate a recipientilor transplantati. Majoritatea acestor oameni au o prognoza excelenta de sanatate …viata normala.