Cancerul si fisura anala

Indiferenţa poate transforma o fisură anală în cancer.

Patologia anusului, dincolo de faptul că este cotată ca fiind una ruşinoasă prin locul în care se dezvoltă, nu este deloc rară. Cea mai mare parte dintre oameni a experimentat măcar o dată în viaţă durerile în urma unei alimentaţii constipante. Din nefericire, aceste dureri nu dispar odată cu eliminarea scaunului, ci persistă, adesea chiar perioade lungi de timp. De cele mai multe ori, este vorba de fisuri anale.

Fisurile anale sînt mici crăpături ale mucoasei anusului, în porţiunea lui cea mai externă, adică exact la trecerea de la mucoasă la pielea feselor. Această fisură poate fi sursa unor dureri anale, deseori sub formă de arsură, care încep din momentul eliminării scaunului şi continuă cîteva ore sau mai mult. Ele se pot prelungi, la cazurile grave, pe mai multe zile, situaţie în care pacienţii ajung să nu mai mănînce, ca să nu aibă scaun. Această anorexie mentală determină scăderi în greutate, uneori semnificative, care, din păcate, nu numai că nu contribuie la rezolvarea problemei ci, dimpotrivă, prin diminuarea stării de nutriţie a organismului, conduce la scăderea capacităţii de cicatrizare şi determină prelungirea evoluţiei bolii.

O altă formă de manifestare este prezenţa mîncărimilor perianale imediat după defecaţie şi care pot persista mai multe ore, fiind adesea extrem de supărătoare. Sîngerările anale, mai frecvente după scaunele tari, pot pune pe gînduri şi pacienţii cei mai neglijenţi cu propria persoană, precum şi pe cei mai ruşinoşi dintre ei. De regulă, acesta este simptomul care pune capăt oricăror tendinţe de a amîna prezentarea la medic. Pe bună dreptate şi asta din două motive. Primul este faptul că aceste hemoragii pot fi foarte importante, provocînd anemii cronice, iar al doilea, pentru că ele pot fi semnalul de alarmă pentru patologii cu mult mai grave. Ca în toate cazurile, prezentarea la medic este singura soluţie înţeleaptă la îndemîna bolnavului. Şi ca o axiomă, orice sîngerare, de la orice nivel, trebuie să fie neapărat văzută şi de un chirurg.

Întorcîndu-ne la fisura anală, nu trebuie absolutizată originea ei în eliminarea unui scaun tare şi gros, întrucît şi o diaree prelungită poate conduce la aceleaşi efecte. Abraziunile repetate ale mucoasei prin eliminarea unor scaune lichide determină microfisuri ale mucoasei, care se completează prin repetare şi prin utilizarea frecventă a hîrtiei igienice. Rezultatul este aceeaşi fisură, cu tendinţă mai mare la sîngerare prin importanţa inflamaţiei locale.

Cît de gravă poate fi o fisură anală?

Fisura anală în sine nu este o boală gravă, dar acest lucru nu poate fi stabilit decît în urma unui examen medical competent. Cea mai mare parte a fisurilor anale sînt localizate pe linia care trece dinainte înapoi prin mijlocul corpului la acest nivel. Nouă din zece fisuri simple sînt localizate pe această linie, în partea posterioară şi una din zece la partea ei anterioară. Ca o regulă generală, orice fisuri localizate în afara acestei linii trebuie biopsiate, fiind considerate cu risc.

Fisura anală este, în marea majoritate a cazurilor, o afecţiune benignă, dar poate fi şi manifestarea unei alte boli inflamatorii sau nu a organismului. Dintre acestea, cele mai des întîlnite sînt boala Crohn şi leucemiile.

Boala este perfect vindecabilă

În 90 la sută din cazuri, fisura anală se vindecă spontan. Capacitatea de cicatrizare a regiunii anale permite vindecarea, chiar şi fără tratament, în 90 la sută din cazuri, cu condiţia să fie rezolvată cauza care a determinat apariţia ei, respectiv constipaţia şi scaunul tare. La această imagine optimistă ar mai fi de adăugat două aspecte. Primul că, dacă nu se rezolva repede cauza, sînt şanse serioase ca boala să se cronicizeze, iar al doilea, că vindecarea poate să dureze mai multe săptămîni. Asta înseamnă că două sau trei zile în care constipaţia este rezolvată nu sînt suficiente pentru vindecare.

Ce semnifică sîngerarea?

Pierderea de sînge se produce, de cele mai multe ori, la sfîrşitul scaunului şi este observată prin înroşirea apei din vasul WC. Cei mai mulţi descoperă pierderea de sînge privind la hîrtia igienică după folosirea ei. Această sîngerare trebuie văzută în contextul general. Adică, nu orice sîngerare trebuie considerată ca fiind parte a evoluţiei unei fisuri anale. Unele sîngerări apar înaintea scaunului şi sînt legate, de regulă, de afecţiuni vasculare ale rectului şi anusului (de tipul hemoroizilor sau ectaziilor vasculare). Altele se petrec pe timpul defecaţiei şi au originea în tumori rectale sau boli inflamatorii ale intestinului gros. De aceea, este important ca, odată cu apariţia sîngerărilor, să fie contactat un medic specialist pentru diagnosticarea lor precisă. Mai trebuie adăugat faptul că, arareori, hemoragiile pot fi într-atît de frecvente, de lungi şi de abundente încît ajung să determine o anemie cronică destul de severă, chiar cu scăderea capacităţii de efort, cu paloare şi cu oboseală permanentă.

Multitudinea de boli cu care poate fi confundată fisura anală şi care au fost prezentate mai înainte arată clar că nu este o atitudine bună tratarea cu indiferenţă a acestei boli. O simplă diferenţă poate fi drumul de la o boală simplă la un cancer avansat. Fără dorinţa de a speria, este foarte important pentru pacient să consulte medicul la apariţia acestei boli. Pe de o parte pentru că o vizită la medic permite stabilirea unui diagnostic, dar, mai ales, pentru că orice greşeală de tratament poate duce la cronicizarea fisurii, la prelungirea suferinţei şi la necesitatea unei operaţii care să o rezolve.

Posibile complicaţii ale fisurilor anale

Două sînt complicaţiile cele mai frecvente ale fisurii anale. Prima este cronicizarea ei, situaţie care, deşi în termeni medicali nu este o complicaţie, este resimţită de pacient ca atare, datorită multiplelor inconveniente şi suferinţe pe care aceasta le implică. A doua complicaţie este infectarea fisurii, fapt extrem de la îndemînă, dat fiind mediul în care evoluează. Această infecţie poate trena mai multă vreme sau se poate dezvolta de o manieră acută în abces perianal. De această dată, operaţia devine urgentă şi este singura soluţie a problemei.

Modalităţi de tratament

Fundamental este ca tratamentul corect să fie instituit de către medicul specialist şi cît mai rapid cu putinţă. Ca regulă generală, acest tratament are în vedere trei direcţii. Prima este regimul alimentar, care trebuie schimbat pentru cel puţin două luni şi care trebuie sa fie în principal vegetal (legume şi fructe, cu multe fibre vegetale) şi lichidian (cel puţin 2,5 litri de lichide pe zi) şi mai puţin animal (reduse brînzeturile şi cărnurile, fără a le elimina). Acest regim va permite un scaun moale şi abundent, uşor de eliminat, care va trece fără probleme de anus şi nu va agrava evoluţia fisurii.

Al doilea aspect terapeutic este igiena locală care, de cele mai multe ori, poate rezolva singură boala. Spălarea locală după fiecare scaun, cu apă caldă, fără săpun este suficientă pentru a favoriza vindecarea.

A treia direcţie este tratamentul medical, care poate merge de la anestezice locale de tipul Proctoglyvenolului asociat cu un antiinflamator local şi pînă la unguent cu nitroglicerină sau injecţii locale cu toxină botulinică. Indicaţia terapeutică optimă trebuie pusă de specialist, după examinarea pacientului. Operaţia este ultima resursă la care se recurge numai la pacienţii la care celelalte metode au eşuat.

La pacienţii la care fisura este cronică şi la care celelalte tratamente nu au dat nici un rezultat, intervenţia chirurgului este necesară şi nu trebuie amînată. Pe de o parte, riscul infecţios creşte, pe de alta parte anemizarea pacientului şi anorexia mentală despre care am povestit la început sînt factori care reduc şansele de vindecare şi alterează, uneori chiar semnificativ starea pacientului. Şi toate astea pentru o boală care este esenţialmente simplă şi mai degrabă un accident decît o boală. Deci recomandarea este de a nu ezita şi de a nu amîna operaţia atunci cînd este propusă.

Ce nu trebuie făcut?

Sînt două direcţii pe care nu este de dorit a se merge la capitolul tratament. Prima este excesul de igienă. Pacientul, aflînd că igiena locală este importantă şi că aceasta grăbeşte vindecarea, poate avea reacţia exagerată de a se spăla mai des decît este necesar. Se spală de 5–6 ori pe zi cu apă şi săpun, aşa încît ajunge să fie mai curat anal decît oral. Urmarea este că spălatul cu săpun îndepărtează mucusul protector al regiunii, care conţine factori de creştere şi este principalul stimulator al vindecării, obţinînd, în acest fel, o fisură cronică dificil de vindecat. Al doilea element de evitat este administrarea steroizilor locali. Reputaţi ca antiinflamatori de calitate, aceştia (Hemorzon) sînt, din nefericire şi moderatori ai cicatrizării, în sensul că reduc viteza de vindecare a oricărei plăgi, deci şi a fisurii. Aşa încît fisura acută şi simplu vindecabilă devine una cronică.

Metode de prevenire a apariţiei bolii

Apariţia fisurilor anale poate fi prevenită fără nici o dificultate. Este bine să ne obişnuim să bem suficiente lichide în fiecare zi, pentru ca organismul nostru să nu fie obligat să recupereze şi ultima picătură de apă din materiile fecale şi să le transforme în adevarate pietre a căror eliminare devine un coşmar. Este bine să ne obişnuim a avea o igienă locală corectă, fără hîrtie igienică, fără exagerări care să îndepărteze toate resturile de materii fecale şi fără a îndepărta mucusul protector şi factorii de creştere. Este bine să avem o alimentaţie echilibrată în principii alimentare dar şi în fibre vegetale care să determine un scaun moale şi abundent. Reunind aceste trei condiţii, care nici măcar nu sînt dificil de îndeplinit, rămîn puţine şanse de a afla cît de neplăcută este o fisură anală.

Dr. Daniel Lăzescu, medic primar chirugie generală, Clinica Proctosanis Iaşi, tel. 0232/277244