Functiile ficatului

Funcţiile ficatului sunt importante şi variate : ia parte la digestia intestinală, depozitează în el o parte din substanţele care depăşesc nevoile imediate ale organismului, degradează şi sintetizează diferite substanţe, ia parte la menţinerea compoziţiei plasmei, menţine echilibrul glucidic, transformă grăsimile în forme care se oxidează mai uşor, sintetizează fermenţii necesari funcţiilor proprii sau ale altor organe, reglează metabolismul apei şi controlează debitul sanguin, opreşte pătrunderea toxinelor în organism, are rol în formarea globulelor roşii, intervine în termoreglare, secretă şi excretă bila.

Bila şi rolul ei în organism

Bila este formată de celulele hepatice şi celulele Kupffer. Este produsă în mod continuu astfel încât în 24 ore se realizează o cantitate de 600-1200 ml. Ritmul secreţiei este mai redus noaptea şi mai crescut ziua. Bila se elimină în duoden doar în cursul digestiei alimentelor. Intre timp ea se acumulează treptat în vezicula biliară, unde suferă un proces de concentrare prin absorbţie de apă şi ioni şi primeşte o cantitate de mucus.

Compoziţia bilei

  1. Apă (97%)
  2. Săruri biliare (1%). Ele reprezintă cel mai important constituent al bilei şi sunt reprezentate de glicolat şi taurocolat de sodiu.

Procentul sărurilor biliare variază în funcţie de alimentaţie. Ajunse în intestin, ele trec în circulaţia venei porte şi ajung din nou la ficat, unde stimulează formarea de noi săruri biliare. In felul acesta se stabileşte circuitul enterohepatic al sărurilor biliare.

Sărurile biliare îndeplinesc următoarele funcţii :

1.     La nivelul intestinului emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică.

2.     Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbția grăsimilor şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F.

3.     Stimulează peristaltismul intestinului – rol laxativ.

4.     Menţin echilibrul florei microbiene a intestinului gros, combătând flora de putrefacţie – rol antiputrid.

5.     Stimulează formarea bilei – rol coleretic.

– Pigmenţii biliari (0,5%) sunt reprezentaţi de bilirubină şi biliverdină. Iau naştere din hemoglobina eliberată prin distrugerea globulelor roşii bătrâne la nivelul ficatului şi al splinei.

Formarea lor începe cu separarea hemului de globină şi apoi, prin reducere, transformarea acestuia în pigmenţii amintiţi. Fierul trece în plasmă şi se uneşte cu o globină (transferina), fiind dus la organele hematopoietice. Globina este descompusă în aminoacizi din care este alcătuită. Pigmenţii biliari fiind produşi de dezasimilaţie ai hemoglobinei şi eliminându-se prin bilă, îi conferă acesteia caracterul de produs de excreţie.

Pigmentul principal, bilirubina, are culoare galben-aurie şi la început insolubilă în apă, dar solubilă în alcool şi grăsimi. Ea circulă legată de proteinele sanguine. Aceste caracteristici sunt valabile pentru bilirubina neajunsă în ficat. După ce ajunge în ficat, ea se conjugă cu acidul glicoronic, sub influenţa unei enzime (glicoroniltransferaza), care o face sa-şi modifice proprietăţile. Abia acum bilirubina va începe parcurgerea căilor biliare către intestin. Bilirubina neconjugată a fost numită „indirectă”, iar cea conjugată „directă”, după comportamentul în timpul reacţiei Van der Bergh (reacţie pozitivă în prezenţa bilirubinei conjugate directe). Acumularea pigmenţilor biliari în sânge se soldează cu apariţia icterului (culoarea galbenă a tegumentelor şi a sclerelor) atunci când bilirubina creşte peste valoarea de 2 mg%. Reacţia Van der Bergh ne ajută să vedem ce fel de bilirubină s-a acumulat şi spre ce capitol de patologie ne îndreptăm atenţia.

După ce au ajuns în intestin, pigmenţii biliari suferă în continuare o serie de modificări. Bilirubina este transformată sub influenţa florei intestinale în urobilinogen. O mare parte din acesta este oxidat şi transformat în stercobilinogen, care se elimină prin fecale. Restul de urobilinogen se elimină o parte prin urină şi o parte este resorbit şi adus la ficat (circuitul enterohepatic).

– Colesterolul (1-2%) este un produs de oxidare. Provine din două surse: sânge şi ficat.

În sânge ajunge din alimente bogate în colesterol, iar în ficat este sintetizat de acesta din acid acetic şi grăsimi degradate.

Cantitatea de colesterol creşte în timpul sarcinii, precum şi în alimentaţia bogată în lipide; ea scade în lipsa acestora sau în cazul unor leziuni grave ale ficatului.

Menţinerea raportului colesterol-săruri biliare (normal 1/20 – 1/30) are o deosebită importanţă. Când acesta scade sub 1/3se favorizează precipitarea colesterolului, care formează calculi biliari.

În intestin, 30-60% din colesterol e reabsorbit prin mucoasa duodenojejunală (circuitul enterohepatic), restul fiind transformat de flora intestinală în coprosterol şi eliminat prin fecale. Are rol în sinteza unor hormoni corticosuprarenalieni, sexuali acizilor biliari şi vitamina D3.

– Lecitina (0,1%).

– Mucina – produsă de pereţii căilor excretoare şi ale veziculei.

– Substanţe minerale: clorura, fosfatul şi bicarbonatul de sodiu dau bilei un pH alcalin =7,3-7,4.

– Cantităţi mici de: acizi graşi, acid glicoronic, acid uric si uree.

Celulele hepatice şi celulele Kupffer formează bila în mod continuu. Aceasta, trecând prin canaliculele biliare, canalele biliare perilobulare şi canalul hepatic, ia fie calea directă prin canalul coledoc spre duoden în timpul digestiei, fie calea veziculei biliare prin canalul cistic între digestii, unde se acumulează. Ţinând seama de aceasta, deosebim două feluri de bilă:

– bila hepatică (primară) care trece din ficat direct în duoden în timpul digestiei.

Este un lichid galben verzui care conţine 97% apă şi 3% reziduu uscat (substanţă organică şi anorganică);

– bila veziculară se varsă în duoden din vezicula biliară numai în timpul alimentaţiei. Este mai vâscoasă (conţine mucus din mucoasa veziculei) şi mai concentrată în pigmenţi biliari (în timpul acumulării ei în veziculă o parte din apă se reabsoarbe prin pereţii acesteia).

Mecanismul scurgerii bilei în duoden

Eliminarea bilei din vezicula biliară se face pe cale umorală şi pe cale reflexă.

a)     Pe cale umorală – excreţia bilei în duoden e condusă de colecistokinină, hormon

care se formează la contactul mucoasei duodenale cu conţinutul acid al acesteia şi unele principii alimentare. Trecând în sânge, colecistokinina ajunge la căile biliare extrahepatice şi produce evacuarea bilei în duoden.

b)     Pe cale reflexă – prin pătrunderea hranei în duoden sunt excitaţi receptorii

Centripeţi din mucoase; excitaţia ajunge la sistemul nervos central şi de acolo, pe calea nervilor vagi (nervi parasimpatici), pornesc impulsuri la sfincterul veziculei biliare şi la sfincterul Oddi, determinând relaxarea lor. Totodată are loc contracţia veziculei şi bila de rezervă (bila veziculară) este eliminată în intestin. Când vezicula s-a golit, sfincterul ei se închide, dar rămâne deschis sfincterul Oddi, astfel încât bila venită direct de la ficat (bila hepatică) trece în intestin, atâta timp cât durează digestia.

După încetarea digestiei, sfincterul Oddi se închide şi se deschide sfincterul vezicii biliare, astfel încât acum bila hepatică ia calea veziculei biliare, unde se acumulează. Contracţia sfincterelor se datorează nervilor Splahnici (simpatici) care au acţiune contrară vagului.

Timpul de eliminare al bilei depinde de natura alimentului, de exemplu după ingerarea de lapte bila se elimină timp de 5-7 ore, iar după pâine 8-9 ore.

Funcţiile bilei sunt importante şi se referă la fenomenele de digestie şi metabolism:

1.     Bila contribuie la neutralizarea reacţiei acide a amestecului alimentar sosit din stomac în intestin.

2.     Intervine decisiv în digestia grăsimilor, favorizând emulsionarea lor. Stimulează fermenţii specifici (lipazele); ajută la absorbţia acizilor graşi şi a unor substanţe solubile în grăsimi (vitaminele).

3.     Contribuie la întreţinerea peristaltismului intestinal.

4.     Contribuie la menţinerea echilibrului dintre diferiţi ioni în cursul digestiei.

5.     Contribuie la eliminarea unor produşi de excreţie (pigmenţi biliari, medicamente, metale).

6.     Acţionează ca agent bacteriostatic, inhibând creşterea unor germeni patogeni.